Autorul textului: Petar P.

Copil în anul 1995, având nouă ani, în clasa a treia, într-o zi învățătoarea a venit în clasă cu întrebarea: “Care dintre voi, copiii refugiați, vrea să meargă în Grecia să trăiască, să continue viața într-o familie grecească, să se educe…” Și eu, ca de fiecare dată, în picioare, fără să stau pe gânduri, am strigat cu voce tare: “Eu vreau!”, iar învățătoarea mi-a răspuns: “Plecarea este peste două luni, în decembrie, trebuie să le spui părinților tăi acasă, să vină la discuție” Am ajuns acasă, le-am spus părinților mei, ei au zis “deloc, ești mic, cum să mergi în “lumea străină” și încă și ca un copil”, abia i-am rugat să fie de acord și să vină la învățătoare pentru discuții, să semneze pentru mine, ca să pot călători singur cu o viză de grup, pentru a pleca în Grecia…

Așa, zi după zi, a venit și acea zi când am plecat din Topčider cu trenul spre Grecia. Mulți părinți, familiile noastre, împreună cu peste o mie de copii care mergeau la familii grecești, părinții mei plâng de griji, de tristețe, nu sunt cu ei nouă luni, și mie îmi este greu să mă despart, dar știu că merg într-un loc mult mai bun și mai frumos. Ne-am despărțit cu greu și am pornit…

După multe ore, am ajuns la Salonic, autobuze și microbuze ne așteaptă să ne ducă, am ajuns în primăria din Kalamarja, ne-au întâmpinat mulți greci, jurnaliști… Familii au venit pentru fiecare dintre noi, doar eu am rămas singur cu învățătoarea mea sârbă și cu translatorul. După un timp a venit o doamnă mai în vârstă, fiica și fiul ei… Mă privesc, vin la mine în fugă, mă îmbrățișează, în acel moment simt tot căldura iubirii sincere pe care un copil o simte la nouă ani.

M-au dus acasă, iar eu nu știu nici limba, nici nimic, singur, străin… Plâng, strig, “vreau înapoi în Iugoslavia”…

Au avut un dicționar și mi-au citit din dicționar în limba noastră “suntem familia ta, tu vei trăi aici cu noi, vei merge aici la școală”, va fi mai bine pentru tine decât în Iugoslavia…”

Au preparat tot felul de mâncăruri, iar mie nu-mi pasă nici măcar de un pahar cu apă. Vecini, rude vin să vadă ce fel de copil a venit din Iugoslavia. Și așa au trecut zilele, îmi citeau din dicționar “mergem la țară, mergem la magazinul nostru” Mă pregătesc, pornim, când am ajuns la un restaurant mare, acolo, chelnerul îmi vorbește în limba noastră “bună ziua, bine ai venit. Eu sunt Ilija, am urmat facultatea în Belgrad”. Mi-am simțit inima și sufletul relaxate imediat.

De la acel moment, în fiecare zi învățam greaca alături de Ilija, știam că trebuie să o fac, că voi trăi aici și după două luni de petrecere cu el am început să vorbesc singur în greacă, atât de bine încât toți erau surprinși și după un timp în școala din Kalamarja învățătoarea mi-a propus să reprezint grupul nostru de copii în fața cameramanilor, pentru a realiza un reportaj pentru public, pentru știri, pentru ziare…

Într-un timp scurt, am iubit tot ce era în jur, oameni, muncă, frumusețea Greciei, și în special familia în care am trăit… Familia care mi-a oferit o viață ca niciuneia altuia pe acest pământ, mi-a arătat și m-a îndrumat către o viață aparte, de aceea și astăzi trăiesc o viață diferită de alții, deoarece trăiesc pentru momentele care nu pot fi descrise în cuvinte.

Sunt prea multe momente frumoase și amintiri pentru viața mea în Salonic și în întreaga Grecie, acesta este doar “un strop în mare” din viața și copilăria mea petrecută în “a doua mea familie”… Dar am citit multe postări în ultimele zile, așa că am vrut să împărtășesc și cu voi o parte din dragostea mea mare pentru Grecia și Salonic…